După ce FMI a obligat guvernul să facă o lege unică a salarizării bugetarilor, toate categoriile sociale ce sunt vizate au intrat în agitaţie, despre importanta muncii lor şi care este cea mai indispensabilă. Pe lîngă acest acord de împrumut, ciclicitatea economică face ca guvernul să se vadă constrîns şi să recunoască greşelile făcute de mai toate guvernele în politica salarizării bugetarilor. Diferenţele enorme între baza şi vîrful piramidei salariale, hotărîri date fără nici un fundament economic, ci pur şi simplu după ureche. Nu ar fi fost nici o nenorocire dacă macar urechea ar fi fost una muzicală, percepînd ritmurile, armoniile economiei. Iată cum contracţia economică are şi părţi pozitive. Credeti că dacă şi anul acesta mai aveam o creştere economică de macar 6%, pe agenda guvernului ar mai fi existat o asemenea temă, cu toate că aceste disproporţii salariale pe banul public erau prezente de ani de zile? Să faci acum pe justiţiarul, că vezi doamne raportul de 1/70 între veniturile salariaţilor bugetari este anormal, tocmai cînd fluieră vîntul prin buzunarele bugetului, mi se pare cel puţin ridicol. Analizaţi acest corp de conducători şi administratori ai ţării, şi vedeţi că sunt aceeaşi păpuşari care de douazeci de ani experimentează pe pielea noastră. Singura diferenţă este totuşi în rotirea pe funcţii. Domnul Băsescu nu mai e primar sau ministru, dar e numarul unu. Domnul Văcăroiu nu mai e prim ministru sau preşedinte de senat, dar e la curtea de conturi. Domnul Geoană trecu de la ministru de externe la şefia senatului şi aşa lista poate continua. Despre ce performanţe notabile putem vorbi în funcţiile anterioare de s-au calificat pentru alta mult mai importăntă? Da putem vorbi doar de mediocritate şi sub mediocritate, uneori chiar de prostie viscerală. Atunci cînd simt că nu mai au capacitatea de a înşela alegătorii, îşi gasesc cîte un loc de hibernare, cu aceleaşi privilegii, dar de această dată numiţi, nu aleşi. Şi-apoi de ce ar trebui să se dezmintă că „prostul nu e prost destul dacă nu iese ca păduchele în frunte”. Dar altceva mă sperie pînă la groază. Văd războiul declanşat între categoriile sociale care îşi cîştigă existenţa din salariul de bugetar. Dispute din ce în ce mai aprinse pentru importanţa muncii fiecărei categorii în parte. Judecătorii că sunt una din puterile statului şi drept urmare ei trebuie să fie numărul unu, poliţiştii asigură liniştea cetăţeanului şi acum vorbesc şi limbi străine (straine de meseria de poliţist adevărat), armata ne păzeste pe toţi de fiorosul duşman extern şi aş putea continua cu argumentele fiecăruia. Păi după această logică de ce corpul preoţilor nu ar fi cea mai importantă categorie socială, pentru că de serviciile acestora nu scapă nimeni, măcar atunci cînd terminăm contractul cu viaţa. De fapt toţi se bat doar pentru bani. Nimeni nu suflă o vorbă despre faptul că atunci cînd şi-au ales profesia ştiau în ce condiţii vor lucra şi ce au de făcut. Că pe lîngă salariu, o profesie mai comportă şi alte criterii, de pasiune, vocaţie, aptitudini şi chiar riscuri. Atunci cum să vorbim de conştiinţă profesională dacă singurul criteriu care-i mînă în luptă este salariu. Dacă în istoria noastră ar fi funcţionat numai acest principiu, azi nu am fi avut un Carol Davila, Paulescu, Ţuţea, Stefan Procopiu, Petrache Poenaru şi mulţi alţii. Toate aceste categorii sociale uită însă un lucru fundamental, că inainte de a fi magistrat, medic, poliţist, funcţionar public, senator sau deputat, ministru sau preşedinte au fost cu toţii elevi. Au fost instruiţi de la abecedar pînă la doctori în ştiinţe, de o categorie profesională, numită profesori. Cu toate păcatele sistemului de învăţămînt de azi, ar fi nedrept să nu vedem că este totuşi sistemul care are cele mai bune rezultate, luînd în calcul performanţele multor tineri care ajung rapid în top managementul din mediul privat, nemaivorbind ce cei ce aleg drumul străinătăţii. Lor, acestori dascăli le datorăm mult din cariera noastra şi de aceea cred că dacă acestei categorii nu îi vom acorda atenţia cuvenită în viitor vom fi pierduţi. Şi nu mă gîndesc la privilegii ci doar la decenţă. Educaţia este secretul unei societăţi normale pentru un viitor mai bun.
